Povestea inelului

Un tânăr s-a dus la un bătrân înțelept să-i ceară un sfat.

Înțeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine și simt că nu mai am forță să fac ceva bun. Ajută-mă, învață-mă cum să fac să fiu mai bun! Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:

Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea. Apoi, după o mică pauză, adăugă:
Dacă însă m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate că aș rezolva problema mea mai repede și aș putea să mă ocup și de tine.
– Aș fi încântat să vă ajut, bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simțind că iarăși nu e luat în seamă.
– Bine, încuviință bătrânul învățat.

Își scoase din degetul mic un inel și îl întinse tânărului adăugând:
Ia calul pe care-l găsești afară și du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie ca tu să iei pe el cât mai mulți bani, dar ai grijă ca nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puțin de un bănuț de aur. Pleacă și vino cu banii cât mai repede.

Tânărul luă inelul, încălecă și plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga și-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toții manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Când auzeau, unii râdeau, alții se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moșneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur și că nu poate să obțină un asemenea preț pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint și unul de cupru, dar tânărul știa că nu poate vinde inelul cu mai puțin de un bănuț de aur, așa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung și-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereușită, luă calul și seîntoarse la bătrânul înțelept.… Flăcăul și-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învățat de griji și, astfel, acesta să se poată ocupa și de el. Intră cu capul plecat.

Îmi pare rău, începu el, dar n-am reușit să fac ceea ce mi-ați cerut. De-abia dacă aș fi putut lua doi sau trei bănuți de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevărata valoare a inelului.
– Nici nu-ți imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten! spuse zâmbitor înțeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaștem adevărata valoare a inelului. Încalecă și aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cât face. Spune-i că ai vrea să vinzi inelul și întreabă-l cât ți-ar da pentru el. Dar, oricât ți-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul! Flăcăul încălecă și plecă în goană. Bijutierul examină atent micul inel, îl privi atent prin lentila prinsă cu ochiul, îl răsuci și apoi zise:
Spune-i învățătorului că dacă ar vrea să-l vânda acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.
– Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tânărul.
– Da, raspunse bijutierul. Știu că-n alte vremuri ar merita și 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.

Tânărul mulțumi și se întoarse degrabă la învățat, povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.
Ia loc, te rog – îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu ești asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă și unică. Și, ca și în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea taSpunând acestea, luă inelul și și-l puse din nou pe degetul mic.
Cu toții suntem asemenea lui, valoroși și unici, perindându-ne prin târgurile vieții și așteptând ca mulți oameni care nu se pricep să ne evalueze.


Poveste din Rai

Un om și câinele său au murit în același timp. Ajungând în cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe lânga un gard de marmură fină, până au dat de o poartă superbă, construită din perle, ce străluceau sub razele soarelui.

Ajungând lângă poartă, au văzut un om șezând în pragul ei.
– Scuzați-mă, unde ne aflăm?

– În Rai, a răspuns portarul.

– Putem primi un pahar cu apă?

– Desigur, a răspuns portarul, intră și vei primi.

– Singur? Prietenul meu nu poate intra?

– Regret, nu permitem intrarea animalelor…

Omul a decis să renunțe la apă, și-a chemat câinele și-au plecat mai departe. Tot mergând au ajuns la o poartă simplă de lemn, fără gard împrejur. Un portar stătea rezemat de poartă și citea dintr-o carte.

– Putem primi puțină apă?

– Desigur, cu plăcere, intrați, a răspuns portarul.

Cei doi au trecut poarta și au băut apă rece din fântâna apropiată, cât au poftit.

– Mulțumim, dar unde ne aflăm?

– In Rai, le-a răspuns portarul.

– Am mai întâlnit un portar și el mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai…

– Ah, te referi la strada aurită și poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!

– Și nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru?

– Nu, i-a răspuns portarul. Noi suntem bucuroși că ei îi păstrează pe toți cei care sunt de acord să-și părăsească prietenii și să-i lase afară!


 

Tratează cauza şi nu efectul!

Bine te-am regăsit cu o nouă poveste! 🙂

Povestea de astăzi este despre un bărbat a cărui sarcina era să scape de cârtiţele din curtea casei.

Încercase totul. Încercase să le astupe găurile, să le intoxice cu fum, ba chiar să le arunce în aer cu dinamită. Dar nu conta ce încerca, întrucât cârtiţele veneau mereu înapoi.

Într-o zi, bărbatul se afla într-un magazin local ăi a vazut un individ pe a cărui jachetă scria: “Exterminator de cârtiţe”.

Fără să ezite, bărbatul s-a prezentat şi a întrebat care este secretul pentru a ucide cârtiţele.

“Exterminatorul” a zâmbit şi l-a surprins pe bărbat cu răspunsul lui:

“Eu nu omor cârtiţele. Eu scap de omizile pe care le mănâncă şi cârtiţele nu se mai întorc”.

De multe ori în viaţă ne aflăm în situaţii care se repetă, situaţii pe care încercăm să le rezolvăm, dar care continuă în ciuda celor mai bune intenţii pe care le avem.

Poate fi vorba de dificultăţi în relaţii, de o situaţie negativă la muncă, de un obicei sau o dependenţă pe care vrei s-o rupi.

Oricum ar fi, dacă nu confrunţi adevărata sursă a problemei şi dacă încerci să schimbi lucrurile doar la suprafaţă, încercările tale ar putea fi în zadar.

Dacă te surprinzi luptând cu aceeaşi situaţie şi dacă în ciuda bunelor tale intenţii aceasta situaţie se repetă poate că este timpul să recunoşti că ai luptat cu efectele în loc să tratezi cauza.

Întrebările în acest caz sunt: “Din ce se hrăneşte acea situaţie?”, “Cum poţi să opreşti cauza în aşa fel încât să elimini efectul?”.


De ce e iubirea oarbă?

Calităţile şi viciile existau înainte ca lumea să fie creată şi primii oameni să apară.

Cu toate acestea, ele se plictiseau teribil pentru că nu aveau oameni cărora să li se  ataşeze. Aşa că într-o zi s-au întâlnit mai plictisite ca niciodată. Deodată, Isteţimea a venit cu o idee: “Haideţi să jucăm <<De-a v-aţi ascunselea>>!”.Tuturor le-a plăcut ideea şi Nebunia a strigat imediat: “Eu vreau să număr, eu vrea să număr!”. Cum nimeni nu era suficient de nebun să încerce să caute Nebunia, toţi ceilalţi au fost de acord. Nebunia s-a sprijinit de un copac şi a început să numere: “Unu, doi, trei…”.

In timp ce Nebunia număra, viciile şi calităţile se ascundeau.

Tandreţea s-a agăţat de un colţ al Lunii.

Trădarea s-a ascuns într-un garaj.

Afecţiunea s-a pitit între nori.

Pasiunea a mers în centrul Pământului.

Minciuna a spus că se va ascunde sub o piatră, dar s-a ascuns pe fundul unui lac.

Avariţia a intrat într-un sac pe care a ajuns să-l rupă.

Nebunia continua să numere: “Şaptezeci şi nouă, optzeci, optzeci şi unu…”

Deja, toate viciile şi calităţile se ascunseseră, cu excepţia Iubirii. Fiind foarte indecisă, Iubirea nu ştia unde să se ascundă. Asta n-ar trebui să ne surprindă, pentru că ştii căt de greu este să ascundem Iubirea…

Nebunia continua: “Nouăzeci şi cinci, nouăzeci şi şase, nouăzeci şi şapte…”

Când a ajuns la o sută, Iubirea a sărit într-un tufiş cu trandafiri. Când Nebunia a început să caute a gasit în primul rând Lenea, care nici măcar n-a avut energie să se ascundă. Apoi a descoperit Tandreţea în colţul lunii, Minciuna pe fundul lacului şi Pasiunea în centrul Pământului. Una câte una, le-a descoperit pe toate, cu excepţia Iubirii. Nebunia devenise disperată pentru că n-o putea găsi.  Invidioasă pe Iubire, Invidia a şoptit: “Iubirea se ascunde în tufişul cu trandafiri…” În rătăcirea ei, Nebunia a apucat o furcă de lemn şi a început să lovească tufişul. A continuat până când un plânset sfâşietor a oprit-o. Iubirea a ieşit din tufiş, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

“Ce am făcut?! Ce am făcut?!”, a început să strige Nebunia. “Te-am orbit! Cum pot să repar asta?”

Iubirea a răspuns: “Nu poţi să-mi redai vederea, dar dacă vrei să faci ceva pentru mine, poţi să mă însoţeşti prin viaţă”.

Aşa că din acea zi, Iubirea este oarbă şi este însoţită de Nebunie.

A iubi înseamnă într-o anumită măsură a fi nebun pentru că uneori persoanele pe care le iubim ne vor face să suferim. Însă asta nu trebuie să distrugă capacitatea noastră de a iubi şi de a ne iubi.


COPACUL GREUTĂŢILOR

Povestea de astăzi este pentru voi toţi:

Un tâmplar a fost angajat să renoveze o casă veche de la ţară. Avusese o primă zi foarte grea la muncă.O pană l-a facut să întârzie pentru o oră, fierăstraul său electric a cedat, iar acum maşina lui veche nu mai dorea să pornească.Pe măsură ce proprietarul casei pe care o renova îl conducea acasă, tâmplarul stătea tăcut. Când au ajuns la destinaţie, muncitorul l-a invitat pe proprietar să-i cunoască familia.

În timp ce se îndreptau spre uşă proprietarul a fost surprins să-l vadă pe tâmplar oprindu-se în faţa unui mic copac. Muncitorul nostru a ridicat ambele mâini şi a atins crengile copacului, după care a intrat pe uşă şi s-a transformat total: şi-a îmbrăţişat cei doi copii şi şi-a sărutat soţia ca şi când ar fi avut o zi perfectă.La scurt timp, tâmplarul a ieşit să-l conducă pe invitatul său la maşină. În timp ce treceau pe lângă copac, curiozitatea l-a făcut pe proprietar să-l întrebe ce a însemnat gestul său de mai devreme.”Ooo, acesta este copacul greutăţilor”, a răspuns tâmplarul. “Ştiu că nu pot să controlez greutăţile ce  apar peste zi la locul de muncă, dar un lucru este sigur: ele nu-şi au locul în casa mea, lângă soţia şi copiii mei. Aşă că seara când mă întorc acasă le atârn în copac, iar dimineaţa le iau înapoi”.”Totuşi este amuzant” a zâmbit în continuare. “Atunci când ies dimineaţa şi le preiau din copac, nici măcar nu mai sunt la fel de multe precum îmi aminteam să fi fost când le-am atârnat cu o seară înainte”.

De câte ori te-ai surprins descărcându-te pe o persoană apropiată doar pentru că ai avut o zi grea?

Zilele cu greutăţi sunt inevitabile, apar când ne aşteptăm mai puţin, după care dispar aşa cum au apărut. Important este să păstrăm o perspectivă mai largă. Multe dintre lucrurile care ne îngrijorează sau ne supară înseamnă foarte puţin pe termen lung. Întreabă-te: “Merită să mă enervez pentru acest lucru?” Dacă te surprinzi adeseori că laşi greutăţile să-ţi afecteze relaţiile sau că ai o stare de dispoziţie negativă, poate că este timpul să plantezi propriul tău copac al greutăţilor…


De ce nu suntem fericiţi?

Într-un mic orăşel trăia o femeie cu cei doi feciori ai ei. Unul dintre feciori era negustor de umbrele iar celălalt îşi câştiga existenţa vânzând sandale.

Această femeie era mai mereu tristă. Văzând‑o mereu în această stare de tristeţe, un om a întrebat‑o:

– Ce te supără femeie? Ce necaz îţi chinuie sufletul?

Femeia îi răspunse:

– Vezi dumneata, acum plouă. Unul din feciorii mei trăieşte din vânzarea de sandale. Din cauza vremii afacerea lui are de suferit. Cum să nu fiu necăjită?

Peste câteva zile soarele îşi făcu simţită prezenţa în micul orăşel dar mai puţin în inima femeii căci ea tot tristă şi abătută era. Nedumerit acum, omul o întrebă din nou:

– Acum e soare, nu asta aşteptai? Feciorul tău are acum o afacere prosperă vânzând sandale, de ce eşti în continuare supărată?

Femeia îi răspunse:

– Ooo, vezi dumneata, celălalt fecior al meu vinde umbrele. Cine cumpără umbrele pe vremea asta însorită? Înţelegi acum de ce sunt tristă?

– Sunt şi mai nedumerit acum, răspunse omul. Din câte mi‑ai vorbit despre feciorii tăi, eu înţeleg că tu ar trebui să fii mereu o mamă fericită. Când plouă, feciorul tău care vinde umbrele prosperă iar când e soare celălalt fecior al tău vinde sandale.”

„În timp ce înţeleptul este fericit şi în iad, prostul suferă şi în rai.”


Softul DRAGOSTE

Clientul: Nu ştiu cum să le dezinstalez. Au un mesaj de “Eroare”. Mă puteţi ajuta?

Serv.Tehnic: Cu plăcere. Mergeţi în [Start Menu] şi căutaţi IERTARE.EXE. Faceţi acest lucru ori de câte ori apar DISPREŢ.EXE şi RESENTIMENT.EXE, până când vor dispărea complet din sistemul dvs.

Clientul: OK. Am terminat! DRAGOSTEA a început să se instaleze automat! Aşa este normal?

Serv.Tehnic: Este perfect! Trebuie să primiţi un mesaj care spune că programul se instalează pentru toată viaţa în INIMA sistemului dvs. Aveţi acest mesaj?

Clientul: Da, îl am. Acum programul este complet instalat?

Serv.Tehnic: Da, doar că aveţi acum modulul de bază. Trebuie să vă conectaţi la alte INIMI ca să puteţi face upgrade-uri.

Clientul: Oh! Am deja un mesaj de eroare. Ce trebuie să fac?

Serv.Tehnic: Ce spune acest mesaj?

Clientul: Spune: “Eroare 412 – Programul nu poate rula pe componentele interne”. Ce înseamnă asta?

Serv.Tehnic: Nu vă îngrijorati. Înseamnă că DRAGOSTEA este setată să ruleze pe o INIMĂ externă şi nu a fost rulată încă în INIMA dvs. Trebuie să aveţi DRAGOSTE interioară pentru propriul sistem înainte de a încerca să vă conectaţi la DRAGOSTEA altor sisteme.

Clientul: Şi ce trebuie să fac?

Serv.Tehnic: Puteţi găsi AUTOACCEPTAREA?

Clientul: Da, am găsit-o.

Serv.Tehnic: Excelent, începe să fie foarte bine! Acum inseraţi următoarele fişiere şi copiaţi-le în directorul “INIMA MEA”: IERTARE.DOC, AUTOACCEPTARE.TXT, BUNĂTATE.DOC şi ÎNCREDERE.TXT. Sistemul dvs. vă rescrie toate fişierele. Apoi va trebui să ştergeţi SARCASM.EXE şi să goliţi cutia de gunoi astfel încât să fiţi sigur că nu a mai rămas nimic rău şi niciodată nu va mai fi rulat.

Clientul: Am reuşit! Hei! INIMA mea începe să aibă noi fişiere: ZÂMBET.MPG este pe monitor chiar acum şi un mesaj îmi spune că PACEA.EXE, COMPASIUNEA.EXE si MULŢUMIREA.EXE se instalează în toată INIMA mea!

Serv.Tehnic: Înseamnă că DRAGOSTEA este instalată şi rulează. Ar trebui să vă descurcaţi singur de acum. Încă un lucru înainte de a termina …

Clientul: Vă ascult…

Serv.Tehnic: DRAGOSTEA este un program distribuit gratuit. Fiţi sigur că o dăruiţi la orice sistem cât timp veţi fi conectat la serverul principal – MAREA DRAGOSTE! Veţi primi înapoi module cu adevărat valoroase.

Clientul: Aşa voi face. Mulţumesc pentru ajutor.

Serv.Tehnic: INIMA să-ţi fie binecuvântată cu multă DRAGOSTE!”

Dacă ai avea posibilitatea de a contacta un astfel de Serviciu Tehnic în viaţa de zi cu zi, ce programe ai dezinstala instant şi ce programe ai vrea să instalezi? Ce anume te împiedică în momentul de faţă să trăieşti aşa cum ai dori şi ce anume foloseşti pentru a reseta “sistemul”?


Oferă flori pentru că nu ştii niciodată când poţi schimba viaţa unei persoane

 … Banca din parc era liberă aşa că tânara femeie s-a aşezat să citească. Deasupra ei atârnau ramurile lungi ale unei sălcii bătrâne. Femeia era încruntată, ba chiar dezamagită de viaţa pe care o avea şi considera că avea motive întemeiate să gândească aşa.

De parcă asta nu ar fi fost suficient pentru a avea o zi neplăcuta, a observat că un băieţel se apropie de ea, obosit de atâta alergat.
Băieţelul s-a aşezat în faţa ei ţinând capul înclinat în jos: “Uite ce am găsit!“. În mână lui era o floare.
Ce imagine demnă de milă…, îşi spuse femeia. Floarea avea petalele ofilite – probabil prea puţină lumină sau insuficientă apă de ploaie.
Dorind ca băieţelul să-şi ia floarea ofilită şi să plece la joacă, femeia a schiţat un zâmbet fals, după care s-a prefăcut că citeşte din carte.
În loc să se retragă, băieţelul s-a aşezat pe bancă lângă ea şi a declarat cu entuziasm: “Cu siguranţă miroase minunat şi este şi frumoasă! De aceea am şi cules-o. Uite, este pentru tine!.
“Buruiana” din faţa ei, aşa cum o vedea femeia, părea să fie la capătul existenţei ei şi n-avea culori aprinse, roşu, galben sau portocaliu… Ştia totuşi că trebuie să o ia, asta fiind singura şansă ca băieţelul să plece.
Aşa că a întins mâna şi a spus:Mulţumesc, este exact ceea ce aveam nevoie!. Însă în loc ca băieţelul să-i întindă floarea, el continua să o ţină în aer. Atunci a observat pentru prima oară că băieţelul “culegător de buruieni” nu putea să vadă. Era orb.
Femeia şi-a auzit vocea tremurând, iar lacrimi străluceau în soare în timp ce îi mulţumea că a ales cea mai frumoasă floare pentru ea.
“Cu plăcere! a zâmbit băieţelul şi a plecat din nou la joacă, fără să înţeleagă impactul pe care l-a avut asupra femeii.
Ea a rămas ţintuită locului, întrebându-se cum a reuşit copilul să vadă o femeie ce-şi plângea singură de milă sub o salcie cu crengile plecate.
Oare ştia de starea pe care ea însăşi şi-o provocase? Poate că în inima lui, el fusese binecuvântat cu o vedere clară... Astea erau gândurile femeii acum.
Prin ochii copilului fără vedere, femeia a putut să vadă în sfârşit că problema nu era lumea din jurul ei, ci felul în care ea vedea lumea.
Şi-a promis atunci că pentru toate momentele în care a fost oarbă, să vadă de-acum înainte frumuseţea vieţii şi să aprecieze fiecare secundă care-i aparţine. A dus apoi floarea ofilită la nas şi a inspirat parfumul unui minunat trandafir.
Zâmbetul i-a apărut pe buze când l-a văzut pe băieţel ţinând o altă floare ofilită în mână. Micuţul se îndrepta acum să schimbe viaţa unui bătrânel de pe o altă bancă, bătrânel ce nici măcar nu suspecta ce-l aşteaptă.
Primeşte florile pe care viaţa ţi le oferă în această zi specială indiferent de aspectul lor.  Întinde mâna şi spune: “Mulţumesc, este exact ceea ce aveam nevoie!”.
Oferă flori pentru că nu ştii niciodată când poţi schimba viaţa unei persoane. Poţi să dai florilor orice formă doreşti tu.
Zâmbeşte şi fă din această zi o sărbătoare!

O duminică faină! La mulţi ani celor ce-şi sărbătoresc ziua numelui şi Un Paşte Fericit celor care îl celebrează astăzi!


Cine-ţi setează ceasul?

Azi noapte am trecut la ora de vară şi deşi ziua are tot 24 de ore, vom avea impresia că este mai lungă pentru că vom petrece mai mult timp pe lumină.

Povestea pentru astăzi are legătură cu ceasul, cu timpul, dar mai ales cu felul în care ne raportăm în general la standardele celorlalţi:

Cândva, într-un mic orăşel, exista un mic magazin de ceasuri foarte apreciat de toţi locuitorii. De o importanţă deosebită era un ceas vechi şi frumos pe care ceasornicarul îl ţinea la fereastra magazinului.Toată lumea ţinea la acest ceas. Ba chiar erau mulţi oameni care veneau să-şi regleze propriile ceasuri după cel expus în geam. Ceasornicarul a observat însă un bărbat care venea negreşit în fiecare dimineaţă şi seara, studia ceasul, după care pleca grabit ca şi cand ar fi avut un scop de îndeplinit.

Într-o zi, curios, ceasornicarul s-a decis să-l abordeze pe bărbat şi să-l întrebe care este motivul pentru care face acest lucru zilnic.

“Bună ziua! Este un ceas foarte frumos, nu?” a spus ceasornicarul în timp ce-l saluta din cap pe bărbatul din stradă.

“Da, este, dar n-am venit aici ca să-i admir frumuseţea”. Când a văzut că ceasornicarul nu înţelege, a continuat: “Eu sunt supervizorul de la fabrica de mai jos şi sarcina mea este să pornesc sirena la începutul şi finalul zilei de lucru. Nu prea mă pot baza pe ceasul meu personal, aşa că în fiecare dimineaţă şi seară vin să-l verific comparând ora cu cea oferită de ceasul tău”.

“Chiar aşa?” a spus ceasornicarul uimit şi a continuat deşi nu se simţea în largul lui: “Îmi pare rău să îţi zic asta, dar pe cât de frumos este acest ceas, pe atât de nesigur este. Mă văd nevoit să-l ajustez zilnic şi o fac după ce aud sirena de la fabrică. Ştiu că sirena sună în fiecare dimineaţă şi seara la ora 9”.

Aşa că a venit rândul supervizorului de la fabrică să fie uimit când a aflat că-şi setau ceasurile unul după celălalt. Puteau să stabilească ora corectă sau puteau sa fie departe de ora oficială, doar că nu aveau de unde să ştie acest lucru pentru că se bazau unul pe celălalt.

În toată lumea, bărbaţi şi femei par să privească la standardele celorlalţi şi să le seteze pe ale lor. “Atâta timp cât mă încadrez înseamnă că sunt în regulă”. Şi totuşi, dacă ne gândim la povestea ceasornicarului şi a supervizorului de fabrică ar fi bine să regândim această strategie.

De câte ori te-ai întrebat care sunt motivele pentru care îţi doreşti anumite lucruri, stări, persoane care să te înconjoare sau evenimente care să aibă loc în viaţa ta? De câte ori te-ai întrebat care dintre aceste motive îţi aparţin cu adevărat?

Cine-ţi setează ceasul?

Dacă ar trebui să alegi standardele după care să trăieşti, care ar fi ele?

Ceea ce este important pentru tine defineşte standardele tale şi felul în care percepi trecerea timpului. Respectă-te şi ceasul va ticăi după propriul tău ritm. 🙂


Peticul de pământ

Cu mult timp în urmă trăia un împărat care, într-una din zile, îi spuse călăreţului său:

– Încalecă-ţi calul! Străbate călare cât mai mult pământ. Când nu mai poţi, opreşte-te iar răsplata îţi va fi întreaga suprafaţă pe care vei reuşi să o acoperi.

Sigur pe sine şi îndrăzneţ, călăreţul a pornit la drum şi a alergat cât de iute a putut ca să poată să acopere cât mai mult pământ. A ţinut-o aşa zi şi noapte iar când obosea sau îi era foame nu se oprea deloc deoarece vroia să acopere foarte mult pământ.

A ajuns la un punct când a acoperit o suprafaţă substanţială de pământ însă, oboseala şi foametea l-au străpus lâsându-l fără pic de vlagă. Apoi s-a întrebat: “De ce m-am forţat atât de mult să acopăr o suprafaţă atât de mare de pământ? Acum sunt pe moarte şi am nevoie doar de un petec de pământ unde să mă îngrop!”

Morala

Povestioara aceasta este foarte similară cu cea a călătoriei vieţii noastre.

Ne forţăm în fiecare zi atât de mult şi de tare pentru a face bani şi pentru a câştiga putere sau recunoştinţă. Neglijăm, din păcate, sănătatea noastră, timpul pe care ar trebui să-l acordăm familiei noastre, să ne dedicăm hobby-urilor pe care le avem şi, de asemenea, să apreciem şi frumuseţiile meleagurilor din jurul nostru. Într-o zi, când ne vom uita în urmă ne vom da seama că nu avem nevoie de chiar atâtea lucruri şi atunci nu vom mai fi capabili să întoarcem timpul înapoi pentru a recupera ceea ce am pierdut.

Viaţa nu este legată doar de a face bani şi de a câştiga putere. Cu siguranţă viaţa nu înseamnă numai muncă! Munca este necesară doar pentru a ne bucura de frumuseţiile şi plăcerile vieţii. Trebuie să existe o balanţă între: muncă şi joacă, familie şi timpul personal. Trebuie să te decizi cum să ţi echilibrezi viaţa ca să îţi fie cât mai bine. Defineşte-ţi priorităţiile, dă-ţi seama dacă eşti capabil/ă să faci compromisuri iar unele decizii lasă-le să fie luate pe baza instinctelor.

Deci ia-o mai uşor, fă ceea ce-ţi doreşti să faci şi apreciază fiecare zi. Viaţa este fragilă, viaţa este scurtă. Trăieşte un stil de viaţă echilibrat şi bucură-te la maxim!


Poveste de 8 martie !

Povestea de astăzi este pentru tine şi pentru fiecare dintre femeile ce îţi luminează cerul:

Până când Dumnezeu a creat femeia, El era deja în a şasea zi de lucru peste program. Un înger a apărut şi a zis:

– De ce îţi ia aşa de mult timp să o creezi?

Şi Dumnezeu a răspuns:

– Ai văzut planul pentru ea? Trebuie să fie rezistentă, dar nu din plastic, să aibă peste 200 părţi care să se mişte, toate care să se poată înlocui, să poată ţine mai mulţi copii deodată în braţe, să aibă un sărut cu care să vindece de la un genunchi zgâriat la o inimă zdrobită, şi să facă cât mai multe doar cu 2 mâini.

Îngerul a fost uimit de cereri.

– Doar cu 2 mâini? Nici o şansă. Şi astea sunt cereri doar pentru modelul standard? E prea multă muncă pentru o zi. Aşteaptă până mâine să termini.

– Nu o să aştept. Sunt aproape să termin această creaţie şi e atât de aproape de inima mea. Deja se vindecă pe ea însăşi când e bolnavă. Şi poate lucra 18 ore pe zi.

Îngerul s-a apropiat şi a atins femeia.

– Dar ai făcut-o atât de fină!

– Ea este fină, dar am făcut-o şi puternică. Nici nu ai idee ce poate îndura sau realiza.

– Va fi în stare să gândească? a întrebat îngerul.

– Nu numai că va fi în stare să gândească, i-a răspuns Dumnezeu, va fi în stare să raţioneze şi să negocieze.

Apoi îngerul a observat ceva, a întins mâna şi a atins obrazul femei.

– Ups, se pare că ai o scurgere în modelul ăsta. Ţi-am spus că ai încercat să pui prea multe la un loc.

– Nu-i o scurgere, l-a corectat Domnul, asta-i o lacrimă!

– Pentru ce e lacrima? a întrebat îngerul.

– Lacrima e felul ei de a-şi exprima bucuria, tristeţea, durerea, dezamăgirea, dragostea, singurătatea sau supărarea.

Îngerul a fost impresionat.

– Doamne, eşti un geniu. Te-ai gândit la toate. Femeia e cu adevărat uimitoare!

Şi aşa este! Femeile au puteri care uimesc.

Ele trec prin dificultăţi şi poartă poveri, dar totodată reuşesc să menţină fericirea, dragostea şi bucuria în jurul lor.

Ele zâmbesc când ar vrea să ţipe.

Cântă când ar vrea să plângă,

Plâng când sunt fericite şi râd când sunt nervoase.

Luptă pentru lucrurile în care cred.

Se împotrivesc nedreptăţii.

Nu acceptă „nu” ca răspuns.

Când cred că există o soluţie mai bună ele se lipsesc de bunuri, ca familiile lor să aibă îndeajuns.

Iubesc necondiţionat.

Plâng când copiii lor au success şi se bucură când prietenii lor primesc recompense.

Inima lor se frânge când o persoană dragă moare.

Totuşi sunt puternice când crezi că nu mai au nici o putere.

Ele ştiu că o îmbrăţişare şi un sărut poate vindeca o inimă frîntă.

Femeile vin în orice formă, mărime şi culoare. Ele vor conduce maşini, vor zbura, vor merge, vor alerga …Inima femeii este ceea ce ţine lumea să meargă.

Ele aduc bucurie, speranţă şi dragoste.

Au compasiune şi idealuri.

Dau suport moral familiei şi prietenilor.

Femeile au lucruri vitale să spună şi totul să dăruiască.

Totuşi, dacă există o slăbiciune în femeie, aceasta e că ea îşi uită uneori valoarea.

Astăzi este o zi specială marcată în calendar pentru a-ţi aminti valoarea pe care o ai. Astăzi este o zi specială marcată în calendar pentru a le spune şi a le reaminti tuturor femeilor pe care le cunoşti că sunt uimitoare.

O zi de 8 Martie, o duminică şi o săptămână uimitoare!


Povestea Mărţişorului

În jurul sărbătorii Mărţişorului s-au ţesut multe legende.

Iată una dintre cele mai frumoase poveşti , citită cu plăcere la orice vârstă.

Cu mulţi ani în urmă, la poalele munţilor trăia o femeie bătrână, pe nume Dochia. Ea avea o fiică vitregă pe care o ura tare mult şi nu ştia ce să mai născocească pentru a-i face bietei fete zilele amare.

Într-o zi friguroasă de sfârşit de iarnă, ce-i mai trecu prin cap bătrânei? Îi dădu fetei o haină neagră si murdară şi îi spuse să se ducă la râu, să o spele până când haina va deveni albă.

Biata fată, ce să facă? Se duse, intră cu picioarele în apa rece ca gheţa şi începu să spele cum putea ea mai bine. Dar din ce spăla, haina se făcea şi mai urâtă. Lacrimi de suferinţă curgeau pe obrajii fetei. Fata nu îndrăznea să se întoarcă acasă cu haina murdară, deşi frigul aproape ca o transformase într-un sloi de gheaţă.

Atunci trecu pe acolo un flăcău chipeş, ce purta la pălărie o floare roşie. Rămase tare mirat de ceea ce a văzut. O întrebă pe fată de ce se chinuie aşa, iar aceasta îi povesti totul despre mama ei vitregă. Flăcăul stătu puţin pe gânduri, apoi îi spuse fetei:

– Eu sunt Mărţişor, fiul Primăverii, voi încerca să te ajut. Dar mai întâi, pune-ţi această floare roşie în păr. Zicând acestea, Mărţişor îşi luă floarea de la pălărie şi i-o dărui fetei.
– Acum mai spală încă o dată haina şi du-te acasă.

Fata făcu întocmai , spălă încă o dată haina, o puse în coş şi se întoarse cu spaima în suflet acasă.
Dochia cea răutăcioasă o aştepta în prag:

-Ei, ia să văd, mi-ai îndeplininit porunca, ori ba?

Fata scoase haina din coş şi, ce să vezi? Haina era curată şi albă ca neaua. Dochia a rămas mută de uimire, la fel si fata. Dar când aceasta s-a aplecat să ia haina, floarea rosie i-a căzut din păr pe zăpada albă. Baba Dochia a văzut-o şi a zis:

-Au înflorit florile, înseamnă că a venit primăvara, voi pleca cu oile pe munte.

Şi aşa a făcut. Şi-a pus pe ea mai multe cojoace şi a plecat.

Primele zile au fost foarte călduroase, aşa că Dochia îşi lepăda treptat cojoacele şi le arunca. După ce a aruncat şi ultimul cojoc, vremea s-a schimbat, a început să ningă, să viscolească. A vrut să se întoarcă în sat dar drumul nu se mai cunoştea.

Atunci în faţa ei a apărut Mărţişor, care i-a spus:
– Să simţi şi tu frigul şi durerea, aşa cum le-a simţit şi fiica ta. Rău faci, rău găseşti.

Mărţişor dispăru într-un nor pufos de zăpadă. Baba Dochia şi oile sale s-au transformat în sloiuri de gheaţă, care nu se topesc decât primăvara târziu, când râurile se umflă şi se prăvălesc la vale, parcă supărate pe satele de la poalele munţilor, unde primăvara vine mai devreme.


Şi mâine este o zi

Pe o stradă din Paris stătea un orb cu o pălărie la picioare şi o plăcuţă de lemn pe care scria cu cretă albă: “Vă rog, ajutaţi-mă, sunt orb!”.

Un ziarist trecu prin zonă şi văzu foarte puţini bani în pălăria orbului. Fără să ceară încuviinţarea, luă plăcuţa de lemn, o întoarse, pe dos, scrisese altceva, o puse din nou la picioarele orbului şi plecă.
Spre seară, jurnalistul respectiv se întoarse pe acelaşi drum, trecând din nou pe lângă orbul care cerşea. Acum, pălăria lui era plină de bani. Şi monede, şi bacnote. Cu simţurile dezvoltate din pricina lipsei de vedere, orbul recunoscu paşii ziaristului. Îl întrebă dacă el cel care i-a rescris mesajul de pe plăcuţă şi, dacă da, ce anume scrisese. Ziaristul răspunse:
– Nu am scris nimic din ce ar putea fi în neconcordanţă cu anunţul dumitale, doar că am exprimat totul în alte cuvinte. Şi plecă liniştit mai departe.
Orbul a aflat foarte târziu ce scrisese ziaristul pe plăcuţa de lemn. Mesajul era următorul: “Şi astăzi e primăvară în Paris, şi eu tot nu o pot vedea…”

MORALA
De multe ori, când lucrurile nu ne mai reuşesc aşa cum am dori, e o idee bună să schimbăm strategia.


Legenda Ajunului Crăciunului

De mult, în ajunul Crăciunului, Dumnezeu a coborât pe pământ împreună cu Sf. Petru, pentru a vedea cum se pregătesc oamenii să întâmpine Sărbatoarea Naşterii Domnului.
Prima dată au mers la casa unui om bogat. De cum au intrat în curte începuse să se simtă miros de cozonac, friptură, sarmale şi alte bunătaţi care sunt pregătite de Crăciun. Au bătut la uşă şi, când a ieşit bogatul i-au spus:
– Omule bun, suntem doi călători obosiţi şi îngheţaţi. Te rugăm, lasă-ne să înnoptăm la tine şi, dacă s-ar putea, să ne dai şi nouă o coajă de pâine ţi-am fi foarte recunoscători, că n-am mâncat nimic toată ziua.
Auzind bogatul ce au avut de spus călătorii, le-a răspuns:
– Îmi pare rău dar aştept nişte invitaţi în seara aceasta. Nu am nici unde să vă culc, nici ce să vă dau de mâncare. Mergeţi la casa de alături, acolo o să găsiţi de toate. Şi spunând acestea a închis uşa râzând.
Alături locuia o femeie văduvă împreună cu cei doi copilaşi ai săi. Dumnezeu şi Sf.Petru, deşi ştiau, s-au dus să o încerce şi pe femeie. I-au bătut în uşă şi i-au spus ce i-au spus şi bogatului. Spre surprinderea lor, femeia le-a răspuns că îi lasă să înnopteze la ea:
– Puteţi rămâne peste noapte aici dar, de mâncare nici pentru copilaşii mei nu am nimic.
Când au intrat cei doi călători, au văzut copiii plângând de foame, căci nu mâncaseră nimic toată ziua. După câtva timp, femeia s-a hotărât să meargă la vecinul cel bogat pentru a-i cere puţină mâncare pentru copilaşi. Evident, şi ea a primit acelaşi răspuns. La întoarcere, a trecut pe lângă grajdurile bogatului şi a adunat de pe jos câteva baligi, le-a pus în şorţ şi a plecat spre casă. Când a intrat, copiii au sărit bucuroşi din pat strigând:
– Mami, mami, ne-ai adus de mâncare?
Plîngând în suflet, femeia le-a răspuns:
– Culcaţi-vă linistiţi că v-am adus mâncare. Mâine, de Crăciun, o să aveţi ce să mâncaţi.
Auzind aceasta, copiii s-au culcat fericiţi, însă mama şi cei doi călători ştiau adevărul. Pentru a nu-şi da seama copilaşii, femeia a pus baligile în cuptor.
După puţin timp, nu mică i-a fost mirarea când Dumnezeu i-a zis:
– Haide femeie, deschide cuptorul şi scoate mâncarea, că de acum s-o fi făcut.
– De ce va bateţi joc de mine? Parcă domniile voastre nu ştiţi ce am pus în cuptor spuse femeia plângând.
– Nu auzi ce ţi-am spus? Deschide! insistă Dumnezeu.
De gura străinului, femeia a deschis cuptorul, şi nu mică i-a fost mirarea când a văzut tot felul de bunătaţi înăuntru, la fel ca pe vremea când trăia bărbatul ei.
În acel moment şi-a dat seama cine sunt străinii, şi a căzut la picioarele lor mulţumindu-le. Dar Dumnezeu a oprit-o spunându-i:
– Scoală-i pe copii şi dă-le să mănânce. Şi în acel moment cei doi s-au făcut nevăzuţi.
În acest timp, la casa bogatului începuseră să sosească invitaţii. Când au ajuns toţi, s-au aşezat la masă pentru a începe ospăţul. Dar ce să vezi, când să scoată, slugile mâncarea din cuptoare pentru a o servi, în toate era numai baligă.
Din fericire, povestirea noastră are un final fericit. După ce au plecat invitaţii, bogatul şi-a pus slugile să pregatească din nou din toate bunătăţile, iar apoi a chemat-o pe vecina văduvă cu copilaşii ei să petreacă împreună Sărbătoarea Crăciunului. Şi după sărbători, pentru a se asigura că are din ce sa trăiască, a angajat-o la conacul sau.


Fiecare zi trăită e o zi deosebită

Un prieten a deschis sertarul dulapului soţiei sale şi a ridicat un pachet învelit în hârtie de mătase:
– Acesta – a spus – nu este un simplu pachet, e lenjerie.
A aruncat hârtia de împachetat şi a observat mătasea rafinată şi dantela.
– Ea a cumparat această lenjerie prima dată când am fost la New York, acum 9 ani. Nu a folosit-o niciodată. A păstrat-o pentru o ocazie deosebită. Bine… cred că aceasta este ocazia.
S-a apropiat de pat şi a aşezat lejeria lângă celelalte haine pe care urma să le ducă la pompele funebre. Soţia lui tocmai murise. Întorcându-se spre mine îmi spuse:

Nu păstra nimic pentru o ocazie deosebită, fiecare zi trăită este o ocazie deosebită.


Puterea vorbelor

Într-o zi de vară, un grup de broscuţe se plimbau vesele printr-o pădure şi la un moment dat, două dintre ele au căzut într-o groapă foarte adâncă. Toate celelalte broscuţe s-au strâns în jurul gropii şi priveau cu mirare la adâncimea acesteia. Erau convinse că cele două broscuţe nu aveau nici cea mai mică şansă să iasă de acolo.
Sunteţi ca şi moarte, nici nu are rost să vă chinuiţi, este prea adâncă groapa, opriţi-vă că săriţi deageaba… erau comentariile ce veneau din partea grupului. Cele două broscuţe încercau să sară din răsputeri până când, în cele din urmă, una dintre broscuţe a dat crezare vorbelor şi a renunţat, căzând jos de oboseală şi murind.
Cealaltă broscuţă însă, a continuat să sară cât de tare o ţineau picioruşele. Cele de pe margine strigau la ea să se oprească, să-şi curme suferinţa, mai bine să moară. Ea, dimpotrivă, sărea tot mai sus şi tot mai tare şi… iată-o că a reuşit!
Broscuţele de pe marginea gropii se uitau la ea cu mirare şi au întrebat-o fără nici o ezitare: “Nu ne-ai auzit? Noi tot ţi-am spus să renunţi dar tu în schimb ai tot continuat! Cum ai reuşi să ieşi din groapa aceasta atât de mare?”
Bineînţeles, broscuţa era surdă. În tot acest timp ea a crezut că prietenele ei o încurajau.

Acesta povestire ne poate învăţa două lecţii:

– o vorbă de încurajare pentru cineva care este la pământ poate să îl ajute să se ridice şi să o scoată la capăt, să răzbească în cele din urmă chiar dacă pare că nu mai are nici o şansă
– o vorbă distructivă pentru cineva care este la pământ poate fi doar acel lucru de care mai are nevoie pentru a “muri”, o lovitura de graţie care i-ar grăbi sfârşitul.

Puterea vorbelor… câteodată este atât de greu de înţeles cum o vorbă încurajătoare poate să meargă chiar aşa de departe. Oricine poate spune vorbe ce tind să “jefuiască” pe altcineva de spiritul de a continua în momente dificile. Fii atent la ceea ce vorbeşti, oferă-le celorlalţi ce traversează calea ta numai vorbe de bine!


Povestea căţeluşului şchiop

În vitrina unui magazin de animale era un afiş: “Căţeluşi de vânzare”
Un baieţel de 10 ani intră şi intreabă care-i preţul unui căţeluş. Vânzătorul îi răspunde că preţul este între 30 şi 50$. Băieţelul bagă mâna în buzunar, scoate câteva monezi. Numără 2.70 $ … şi apoi întreabă: “Aş putea vedea căţeluşii?”
Vânzătorul zâmbeşte. Fluieră, din magazin iese afară căţeaua şi în urma ei 5 căţeluşi frumoşi. Al şaselea căţeluş… rămase în urmă şi nu se apropia!
Băieţelul întreabă: “De ce căţeluşul astă şchioapătă ?” Omul îi răspunse că acesta s-a născut cu o problemă la picior şi va şchiopăta toată viaţa! “Acesta-i caţeluşul pe care-l doresc”, a spus băieţelul cu bucurie în glas. “Dacă asta e dorinţa ta, ţi-l dau gratis!”
Copilul s-a suparat şi a răspuns: “Nu-l vreau gratis, preţul lui e la fel ca şi a celorlalţi căţei, îţi voi da tot ce am la mine acum, şi în fiecare lună îţi voi plăti 50 de cenţi, până voi achita preţul lui intreg !”
“Eşti sigur că vrei acest căţeluş? Doar niciodată nu va putea fugi sau juca sau sări precum ceilalţi!”
Băieţelul s-a aplecat, şi-a ridicat puţin pantalonul şi i-a arătat vânzătorului aparatul de fier ce-i susţinea piciorul strâmb.
“Nici eu nu pot alerga, de aceea acest căţeluş are nevoie de cineva care să-l înţeleagă!”
Ochii vânzătorului s-au umplut de lacrimi când i-a spus copilului: “Mă rog şi sper ca fiecare căţeluş să aibe pe cineva care să-l iubească, aşa precum tu îl vei iubi pe acest căţeluş!”

Morala:
În viaţă nu contează cine eşti, contează ca cineva să te preţuiască şi să te iubească necondiţionat! Un prieten adevărat, este acela care soseşte în timp ce ceilalţi… dispar!


Povestea lupilor

O bătrână Cherokee îi spune nepotului său despre o luptă care se dă în ea.
Este o bătălie între 2 lupi.
Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie…
Celălalt e bun: e vesel, calm, iubitor, umil, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, recunoscător…
Nepotul se gândi pentru o clipă apoi întrebă:
“Şi cine va câştiga această bătălie?”
Bătrâna Cherokee i-a răspuns simplu:
“Cel pe care îl hrănesc.”


Nu mai aştepta să se schimbe lumea!

În timpuri de mult uitate, trăia un rege care conducea o ţară prosperă.
Într-una din zile, acesta s-a dus să viziteze unul dintre cele mai îndepărtate colţuri ale regatului său. Când s-a întors la palat a început să se plângă de cât de tare îl dureau picioarele întrucât a fost prima datã când a străbătut o cale atât de lungã iar drumul a fost stâncos şi dificil.
Prin urmare s-a decis să ia măsuri. A poruncit oamenilor săi să acopere fiecare drum din întreg regatul cu piele. În mod cert va fi nevoie de mii de piei de vite şi va costa o uriaşă sumă de bani.
Unul dintre slujitorii săi înţelepţi a cutezat însă să-i spună regelui: “Măria ta, de ce să cheltuiţi fără folos atâţia bani. Mai bine porunciţi să vă taie o bucată mai mică de piele cu care să vă acoperiţi picioarele”.
Regele a fost mai întâi surprins, dar într-un final a acceptat să-şi facă lui “încălţări” cu care să poată străbate toate drumurile grele ale regatului.

Morala:
Nu mai aştepta ca lumea să se schimbe aşa încât să îţi fie ţie mai uşor, mai bine. Întoarce-ţi privirea către tine, investeşte în tine. Drumul în viaţã nu a fost şi nici nu va fi vreodată facil. Dar dacă te “dotezi” corespunzător îi vei putea face faţă cu succes.


 

Poveste din Rai

Un om şi câinele său au murit în acelaşi timp. Ajungând în cer, au mers pe un drum pietruit cu aur, pe lângă un gard de marmură fină, până au dat de o poartă superbă, construită din perle, ce străluceau sub razele soarelui.

Ajungând lângă poartă, au văzut un om şezând în pragul ei.
– Scuzaţi-mă, unde ne aflăm?

– În Rai, a răspuns portarul.

– Putem primi un pahar cu apă?

– Desigur, a răspuns portarul, intră şi vei primi.

– Singur? Prietenul meu nu poate intra?

– Regret, nu permitem intrarea animalelor…

Omul a decis sa renunţe la apă, şi-a chemat câinele şi-au plecat mai departe. Tot mergând au ajuns la o poartă simplă de lemn, fara gard imprejur. Un portar statea rezemat de poarta si citea dintr-o carte.

– Putem primi puţină apă?

– Desigur, cu plăcere, intraţi, a răspuns portarul.

Cei doi au trecut poarta şi au băut apa rece din fântâna apropiată, cât au poftit.

– Mulţumim, dar unde ne aflăm?

– În Rai, le-a răspuns portarul.

– Am mai întâlnit un portar şi el mi-a spus că la poarta lui e intrarea în Rai…

– Ah, te referi la strada aurită şi poarta cu perle? Nuuu, acolo e Iadul!

– Şi nu vă pasă că acolo se folosesc de numele vostru?

– Nu, i-a răspuns portarul. Noi suntem bucuroşi că ei îi păstrează pe toţi cei care sunt de acord să-şi părăsească prietenii şi să-i lase afară!

 

 

Comentarii